miercuri, 25 septembrie 2019

Nemărginire de poveste

Puțini mă știu ca cel gonit din soartă,
Chiar eu, prea rar, de asta mai vorbesc,
Ca nu cumva cei ce de grije-mi poartă
Să mă acuze de vreun rău lumesc.

De rănile ce sunt prea dureroase
Găsesc să râd, să nu mă știu plângând
Să pot pricepe cum să trag foloase
Din amintiri ce-mi vin mereu în gând.

Fugar n-am fost, dar fugărit, o vreme
Știu că am fost, mereu fiind vestit
Că trebuie să-nvăț a mă și teme
Când pasul nu îl fac în mod grăbit.

Plecarea-mi dintr-o parte-n altă parte
Spre alt hotar, pierdut în orizont,
Numită-a fost de neprieteni moarte,
Și doar de unii luptă pe alt front.

În goana după mine, altă lume
I-a prins pe cei ce își spuneau gonaci,
Și chiar, din ură, și-au luat un nume
Voind a fi răzbunători tenaci.

Iar noul front, lipsit de mărginire,
Stătea-n reperului gândului formal
Punând chiar viitoru-n amintire
Știindu-l ca fiind, cândva, real.

Și m-am lăsat, chemat de întâmplare,
Să merg, în cercetări, spre depărtări,
Tot netezind a faptelor urmare
Nemailăsându-mi timp de ezitări.

De grijă, azi, doar viața mea îmi poartă,
Mai mult decât puteam, gândind să-mi port,
Și-o las așa, cu dreptul de-a-mi fi soartă
Cât, să trăiesc, pot spune că suport.

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Toamna fără adăpost

Uite, Iubito, toamna vine... vine,
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
E toamna-n care iarăși ştii de mine...
Tocmai acum când toamnei nu-i văd un rost...

Sunt semnele, în jur, omniprezente,
Stau noaptea și pândesc în avanpost...
Zorii de zi au forme violente...
Lumina zilei pare contra cost...

Văd toți că vine de pe azi pe mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara plină de cădură,
Eu iarna mi-o întreb de nu albesc...
A da răspuns mai nimeni nu se-ndură...
Tu vino să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când voia să doarmă,
Găsindu-te, am vrut să o grăbesc...
Dar graba mea i-a devenit ei armă...
Și am ajuns trăind în nefiresc.

Demersul ei e-acum înspre răcire,
Decorul de nuanțe-i sărăcit...
Mulți or să cadă-n plasa-i de-amăgire...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzierea-i cu motiv şi cu rost...
Când va ploua, eu știu, voi fi cu tine...
Avându-ne... în Ceruri adăpost!

sâmbătă, 14 septembrie 2019

Declarație în completare

De mult nu ți-am mai spus că ești frumoasă
Și, poate, niciodată, te iubesc,
Nici nu ți-am spus dorința ce apasă
Pe tot ce fac, pe tot ce îndrăznesc.

Mi-am tot fixat ideile în ținte
Și am ales într-una să alerg,
Sperând că drumul curge spre-nainte
Îndeajuns fiind să vreau să-l merg.

Așa mi-a fost ușor să uit de mine,
Uitând să-mi pese că mai trece-o zi,
În așteptarea unui mare bine
Când timp îmi voi avea spre a-l trăi.

Și m-am lăsat trecut din zi în noapte,
Ba chiar, grăbit, nici noapte n-am avut,
Punând accent pe vorbe, nu pe fapte,
Pe amintiri ce nu aveau trecut.

Când mă trezeam, la ceas de dimineață,
Mă tot gândeam de ce mă trec fiori,
Dar mi-ascundeam privirile în ceață
Și mă-ntrebam de ce e frig în zori...

Cum bate ceasul... simt că o secundă
E doar o umbră de scântei ce-n foc
Încearcă de dorințe să m-ascundă
Punându-mi urme de-ntâmplări în loc.

Dar visu-n plină noapte mă trezește,
Având mereu același înțeles,
Și-mi scoate-n cale tot ce îmi lipsește,
Realul și absurdul interes.

Cum nu prea știu ce viață mai pot duce
Las visul să își aibă rol deplin,
Ca nu cumva, cu greutăți pe cruce,
Să mă repet în fuga-mi din destin.

Dorința-mi e aceeași și m-apasă,
Mă-ndeamnă să îți spun, să îndrăznesc,
Că ești, iubito, parcă mai frumoasă,
Și nu pot să-ți ascund că te iubesc.

sâmbătă, 7 septembrie 2019

Prevestiri de alb

Când va fi zăpada să se prindă
Pătrunzând cu albu-i prin idei,
Dorul să îl lași să te cuprindă,
Ca să știi, cu-adevărat ce vrei.

Întrebări să lași să fie puse
Chiar de cei ce încă nu mă știu
Despre vremuri ce devin apuse
Chiar acum, când iată, iar îți scriu.

Toamna e deja, ca pas, dovadă
Că e vremea unor mari schimbări,
Și încep deja să se-ntrevadă
Zorii unui vuiet de chemări.

Înspre răsărit, în miez de noapte,
Ochii minții-ncearcă să-i cobori,
Ca să vezi urmarea unor șoapte
Ce știai că sunt, gândit, erori.

Iar, în miez de zi, spre miazănoapte
Ține-ți ochii, umbra să-ți privești
Și, prin ea, să-ți fie clar ce fapte
Dovedesc, oricui, că mă iubești.

Să te lași, așa, trecând prin toamnă,
Ocolind firescul ei noroi,
Ca să-nveți, încet, încet, ce-nseamnă,
Cum se duce, simplu, viața-n doi.

Vor veni zăpezi viscolitoare
Arătându-ți ale lor puteri,
Ca, fiindu-ți pietre de-ncercare
Să te-ncrezi în mâine, nu în ieri.

Dar topirea-n mare repezeală,
A acelui alb prea înghețat,
Te va duce, pusă la-ndoială,
Spre speranța gândului curat.

Mai apoi va-ncepe iar să ningă,
Într-o noaptea-a marilor idei,
Cu tăceri ce-or vrea să te convingă
De firescul lor, concret, temei.

Abia atunci am să ajung la tine,
Când ceasul, ca oprit, va sta pe prag,
Mirat, că-n treceri, timpul redevine
Eternității și motiv, și steag.

miercuri, 4 septembrie 2019

Din amintiri, din viitor

Știam de tine de mai multă vreme,
Prin amintiri venind din viitor
Am spus oricui, n-aveam de ce mă teme,
Sigur fiind pe pasul următor.

Spuneam de-atunci că încă ești copilă,
Puștoaică, într-al vieții joc îți zic,
Când mâna-ți prind, febrilă și fragilă,
Și te privesc... și nu mai zic nimic...

Vedeam, privind prin razele de soare,
În ochii tăi, înaltul cer senin,
Din care coborai încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.

Pe frunte-mi stau însemne de tristețe,
Trecute clipe care încă dor,
Sunt semne că eu merg spre bătrânețe,
Dar nicidecum spre vremuri care mor.

Anii puțini tot mie-mi dau dreptate,
Deși îți vei dori să contrazici,
Când gustu-ți, ca izvor de voluptate,
Prin trup spre dăruire ți-l dedici.

Îmi vei tot fi motiv de regăsire
Sânii-ți rotunzi sub pieptu-mi să strivesc
Cân coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simțiri de neuitat îmi dăruiesc.

În plină noapte, pântecu-ți fierbinte,
Mă va găsi, de tine doritor,
În șoapta-ți că e vremea să țin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.

Și am să-ți spun, în față, ori în taină,
Când îmi vei fi un drum fără sfârșit,
Ca să tot uiți a-ți ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.

Iar eu uitând de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Venind la tine voi goni ispite,
Știindi că-mi ești, doar tu, îndeajuns.

Și fi-va, totdeauna, dimineața,
Când în tăcere somnu-am să-ți privesc,
Să văd că visu-ți luminează fața,
Iar eu, în gând, să-ți spun că te iubesc.

Lumea va fi să aibă multe spuse,
Văzându-ne porniți spre viitor,
Cerându-mi tu să am porniri seduse
De gândul că mă vrei nemuritor.

Chiar dacă am, în gând, mereu dileme,
Visul îmi e reper concret, constant,
Știindu-te, și el, de multă vreme,
Devine, prin esență, enervant.