Seara fără haine

Așteaptă-mă... Pe drum, dispre departe
La ceas de înserare voi veni,
Lăsându-mi viața liberă de-o moarte
Ce doar spre ea dorește-a mă urni.

În limita ideii de dorință
Îmi pun contextul timpului prezent,
Nemotivând, e drept, cu bună știință
Condiția de, tot mereu, absent.

Oricât de mult dau timpului valoare,
Azi nu mai pot să-i pun același preț,
Lăsându-l, cât va vrea, să se măsoare,
Cu mine, cel deodată îndrăzneț.

Și primul pas îl fac venind spre tine,
Fără-ntrebări ce caută răspuns,
Să te învăț, dacă nu știi, că-i bine
Să nu ne trecem viața pe ascuns.

Așteaptă-mă... Mai sigur înspre seară
Ne vom avea ideile-n comun,
Și în lumina lor o să răsară
Un rost făptuitor și oportun.

Fără de haina ce lumește-mbracă,
Firesc se va-ntâmpla să ne privim,
Când umbra din lumini o să se facă
Un clar îndemn concretul să-l trăim.

Lăsându-ți gândul pașii să-ți aștepte,
Pe prag de treceri într-o altă zi,
Urca-vom, dintr-odată, multe trepte
Spre clipa ce idei va zămisli.

Extremitatea pasului, în fapte,
Va deveni normalul absolut,
Extrapolând o clipă dintr-o noapte
În corolarul altu-i început.

Rar, ștrengar...

Rar îți vorbesc, duc lipsă de cuvinte,
Sau poate doar nu vreau să îți vestesc
Ideea ce mereu îmi vine-n minte
Grăbindu-mă spre tine să pornesc.

Simt vremea în continua schimbare,
Că fi-vor toate să te simți altfel
Când îți voi fi răspuns la o-ntrebare
Ce azi îți este gând mereu rebel.

Mai mult decât poți fi ca și dorință
Îmi este imposibil să descriu,
Și n-ar fi, nicidecum, de folosință,
Pentru întregul, foarte lung, târziu.

Până târziu, noi doi și viața noastră
Vom fi repere multor mari schimbări
Prin zborul tău de pasăre măiastră
Spre definiri de fapte și probări.

Rar îți vorbesc, nu știi că înspre tine
Gânduri ștrengare drum își au, bătut,
Pornite chiar din visul ce devine
Tipar al unui grabnic început.

Mai nou, la fel

Nimic nu e schimbat, totu-i la fel,
Nici nu contează că suntem departe,
Nici că orgoliul crede că desparte
Ceva ce nu-i, lumește, un model.

De multă vreme nu ne-am mai văzut,
Și parcă totu-i plin de așteptare,
Robotizat de-această depărtare
Ce n-are nici sfârșit, nici început.

Eu spun, fără de teamă, că-mi e dor,
Tu spusa ți-ai ascuns-o în tăcere
Și-așa ne țin în loc trei bariere
Vădite a fi coadă de topor.

Prin consacrarea limitei ca sens
Și amintiri de fapte viitoare,
Reînțeleg cum fără de valoare
Îmi vin idei de-a lenevi intens.

Tu poți schimba orice, eu n-am motiv
De-a pune adevăru-n paranteze,
Simțind ce întâmplări or să urmeze
Ieșirii din periplul prezumtiv.

Avem acum un orizont închis
Cu limite-n consensuri ireale
Gândite ca firești, chiar geniale
În perimetrul spațiului permis.

Dar și așa tot îmi permit să spun
Despre povestea noastră, începută
Pe când credeam că lupta e pierdută
Într-un firesc sortit inoportun.

Ideea însă nu mai e la fel,
Chiar dacă ne suntem, în fapt, departe,
Nu mai există pragul ce împarte
Întregul, fără sens, în ea și el.

Realul în vis

Cu tine sunt în vis de-atâtea ori
Și unii spun că asta-i doar bravadă,
Că-mi place să trăiesc în mari erori,
Mințindu-mă ca cel ajuns în stradă.

Fac socoteli, împart și-apoi adun,
Scad restul ce-ar mima o înmulțire,
Și analizei gândul mi-l supun,
Ca nu cumva să-l am ca nălucire.

Pun clar în calcul anii ce mi-i număr
Și anii grei, ai tăi, de acceptare
Spre cei ce cu privirea peste umăr,
Cum nu ți-au dat, nu îți vor da, iertare.

Prea mult rațional mă dovedesc
Când față-n față stau cu tot ce vine,
Vestind ceva ce-i clasic și lumesc,
Din viața ce deja ne aparține.

Nu-i dovedit, spun cei ce clevetesc,
Și-mi spun că-mi merge mintea prea departe,
Nici șanse n-am, cumva să dovedesc,
Atât cât suntem, mult prea mult, departe.

Și totuși am puterea să mai spun
De cum va fi normala întâmplare
Printr-un motiv, brusc devenit comun,
Parcă vestit de ceru-n înnoptare.

De multe ori, de mult prea multe ori,
Văd timpul într-un alt crâmpei de vreme,
Și iar m-apuc să calculez erori
Ca nu cumva tu să-ți creezi probleme.

Din rațiuni ce gându-mi depășesc
Printre frânturi îți spun concret ideea,
Ca tu să știi, că-n felul meu, iubesc,
Omul ce ești, și-n mod firesc, femeia.

Dor de albul din zăpadă

Aș vrea să vină repede-o zăpadă
Pe care doar prin albu-i s-o simțim
Așa cum mulți dorință au să vadă,
Numind ideea ca firesc sublim.

Să fie ger și totul fără umbră,
Și doar lumină de fundal discret
Altfel decât acum ne pare sumbră,
Cu tot cortegiul ei, absurd concret.

Să nu mai vrem ieși deloc din casă
Măcar trei zile și măcar trei nopți
Ca să urnim ideea ce te-apasă
Și întru nemurire să m-adopți.

Un fel de întuneric să se lase
Pe drumul ce mi-ar fi, împins, să plec,
Ca-n nici un fel ideile nervoase
Să nu devină vreme de eșec.

Tu să îmi fii și umbră și lumină
În contopirea fără de sfârșit
Când îți va fi iertată orice vină
Fiind motivul vinei nimicit.

Să devenim, iertându-ne, iertarea,
Cea mult dorită timp îndelungat,
Prin care ne-am unit asemănarea
Întru uitarea unui vechi păcat.

Căutări spre ora șapte

De multe ori, văzând că-i miez de noapte,
Caut, privind, lumini venind din cer,
Dorind acerb să fie ora șapte,
Treziri altfel să pot să îți ofer.

Te văd de multe gânduri dezvelită,
Așa cum văd piciorul dezvelit
Părându-mi o povară și ispită
Ideea de a fi mai potolit.

Hazardul îl convoc să îmi imprime
Un mod de-a face timpul răbdător
Smțind o enervantă adâncime
În care nedormirea mi-o cobor.

Raza de lună chipu-ți îmi arată
Sedus de-al evidențelor firesc,
Fiind dovadă iar, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...

Extremitatea nopții naște forme
Ce-ndeamnă spre alt fel de fantezii,
Sfindând principii, sensuri, norme,
În căutarea marii bucurii.

Între contururi somnu-mi nu găsește
Multe motive de a fi prezent,
Lăsând privirea ce ușor găsește
Sânu-ntărit și rostu-i evident.

Colocatar al viselor reale,
Abia ajung, ce va urma știind,
Lăsând în așteptări esențiale
Tentații ce un foc mocnit aprind.

Când clipa dimineții, goală, toată,
Mi te consacră sensului lumesc,
E dovedit din nou, ca altă dată,
Că nu-i nimic schimbat... Că te iubesc...