Neclar de tot

Oricâți mă văd, de sunt întrebători,
Privirile-și îndreaptă înspre mine,
Unii mă-ntreabă de-mi e rău sau bine
Sau unde ochii-mi merg căutători.

Aş vrea să spun că sunt sunt îndrăgostit,
Că stau pe loc dintr-un motiv de vrajă
Și nu adorm, prefer să stau de strajă
Oricărui gând de prin neant venit.

Iar în priviri, întregul univers,
Fără a fi idee trecătoare,
E condensat în lacrima de soare
Ce-ndrumă încontinuu al meu mers.

Peripeții destule îmi sunt leac
Doar cât pot ține gândul să nu scape
Mult doritor de-aducere aproape
Un început al unei vieți de-un veac.

Cuvântul îmi ajunge tremurat
Sedus de sensuri altfel înțelese,
Voind să uite totul, să nu-i pese,
Pune accente într-un fel ciudat.

Și-ajung să spun ce nici nu am în gând,
Să trăncănesc ce nu știu de se cade,
Ca nu cumva ispita să mă prade
Și să m-arăt altfel, nu om de rând.

Aș vrea să spun orice, dar nu să mint,
Să fie, tot ce spun, reală stare
Ca punctul unui semn de exclamare,
Într-un prezent ce e mereu succint.

Am un motiv ce-i clar... nimic nu spun,
Nici nu mi-e rău, dar nici nu îmi e bine,
Ba chiar mă-ntreb și eu ce e cu mine,
Că nu prea știu de unde să m-adun.

Fânul de vară

Să mergem într-o zi la strâns de fân
Când toți vor crede că suntem în casă
Iar eu, buimac, în urmă să-ți rămân
Ca să te văd fierbinte și frumoasă.

În patima ereticei amiezi
Să nu te poți, dd nici un fel, opune
Orice ar fi când fi-va să mă vezi
Că-mbrățișez, privind, ce nu pot spune.

Cu un deplin și hotărât avânt,
Când sângele se va grăbi să fiarbă,
Din gesturi să-nțelegi al meu cuvânt
Și să ne-ascundem, făptuind, în iarbă.

Să-ți simt dorința mirosind trifoi,
Lăsându-te sub paza umbrei mele,
Când gândul se reduce doar la noi
Și fânu-n juru-ți face temenele.

Dând tot uitării, adunând un gând,
Așa cum ni-i condiția umană,
Știindu-ți focul patimii arzând,
Să-mi spui, în șoaptă, vorbe de dojană.

Fără să pot ceva să îți mai spun,
Trăind și eu aceeași nerăbdare,
Firescului motiv să mă supun
Să intru-n foc precum într-o-ntâmplare.

Și de va fi mai mult, tot prea puțin
Va fi să credem că, porniți în pripă,
Fără să știm, un rost concret divin
S-a vrut ascuns în formă de risipă.

Într-un târziu, uitând de adevăr,
De forma faptei pe pământ rămasă,
Să-ți aranjezi, cu flori, zburlitul păr
Ca timp să am, să mi te cer mireasă.

Numire fără de hazard

Puștoaică-ți spun și știu că multă vreme
Așa vei fi și-așa te voi numi,
Cât învățând să n-ai de ce te teme
Concretul vieții ne va tot uni.

Vor curge multe ape în șuvoaie,
Veni-vor vremuri cu un rod bogat,
Și tu vei fi frumoasă și vioaie,
Trăind motivul gândului curat.

Te vor veghea luceferii în noapte,
Și soarele, în zi, ca privitor,
Dându-ți vestiri de viitoare fapte
Înspre firescul pas izbăvitor.

Spre timpuri vechi uita-vei orice cale
Surprinsă de convinsul tău avânt
Și consistențe cvasi-radicale
De-a fi, prin fapte, zid de legământ.

Puștoaică-ți spun, cu-n aer de dojană,
Când viselor, cu tot ce ești, te dai,
Și mi te lași, plăpândă, diafană,
Scoțându-mă din rolul de cobai.

Vremuri trecute, urmele lăsate,
Ți le vor șterge marile-mpliniri
Prin bucuria clipei însetate
De dorul regăsirii-n dăruiri.

Și-ai să-mi devii ce știi din prima clipă,
Când ceva pasul ți-l ținea în loc,
Deși păreai sedusă de risipă
Ori de-al speranței, regăsite, joc.

Timpul va fi exemplu și dovadă
Că întâmplarea nu-i hazard deloc
Nici sorți, ce trași, pot orișicum să cadă,
Ci doar destinul și al vieții joc.

Pe munte-n doi

Să mergem, toamna, sus, în vârf de munte,
Să nu ne pese că-n câmpii sunt ploi,
Și să uităm eterne amănunte,
Ca să ne-avem trăită clipa-n doi.

Lumini de focuri să ne fie-n noapte
Umbrare dinspre multe amintiri,
Dedați la nemurire și la fapte,
Să fim dovada trainicei iubiri.

Nimic, din toate câte sunt pe lume,
Să nu păstrăm, să nu ne fie gând,
Când stelele, strigându-ne pe nume
Ne vor găsi ca muritori de rând.

Doar tu și eu, în ceea ce pereche,
Legile firii simplu definesc,
Așa cum este datina străveche,
Să ne unim în traiul omenesc.

Avându-te, de viață dătătoare,
Să-ți fie Cerul unicul motiv
De-a mă grăbi-n fireasca întâmplare
Cu începutul ei introductiv.

Și-n mod firesc, și fără de oprire,
Să mă dedic întregului cuprins
Oricât ar fi, chiar fără de oprire,
Până va fi extremul pur atins.

Tu să renaști din simpla întâmplare
Că ne-a unit acest firesc prezent
Ce-și va lăsa amprenta ca urmare,
Voind a fi, continuu, repetent.

Model de început

Nu-ți cer prea mult... Doar clipa de-nceput
Să nu o lași idei să îți impună,
Nici că e mult ce pare absolut,
Nici că suntem prea repede-mpreună.

Nici voie să nu-ți dai să spui că știi,
Prin amănunt, ce nu e dat spre știintă,
Și prin detalii, vieții să devii,
Cea care-o sărăcește de credință.

În clipa-aceea lasă-te să vrei
A te simți de viață dătătoare,
Și-aleasă, dintr-o lume de femei,
Să definești speranța de-nălțare.

Nu-ți mai întoarce timpul pas cu pas
Spre-nvățături cu formă generală,
Că n-ai să știi nici unde ai rămas
Când trupu-ți vei simți că se răscoală.

Pune-ți și gândul, dacă-l simți prea dur,
Să-și caute în viitor motive,
Lăsându-mă în voie să te fur
Spre a avea mai multe perspective.

Lasă-mi cu totul, fără de-ndoieli,
Pasul direct să urce marea treaptă,
Lipsit de premature rânduieli,
Să-ți poți dori mereu o cale dreaptă.

Fii tu și nu mai pierde în zadar
Drumul cel bun și-a clipelor favoare,
De-a dovedi că poți, fiindu-mi dar,
Să fii, mereu, o lacrimă de soare.

Nu-ți cer prea mult... De fapt nu-ți cer nimic,
Îți spun să iei cât vrei, cât se cuvine,
Să-ți iei și ce e mare și ce-i mic,
Și-ntr-un final, cu totul, și pe mine...

Acoperire de răspuns

De n-ai fi tu, cine-ar putea să fie
Ceea ce-mi ești întotdeauna tu,
Tu, strop ștrengar, fugit din fantezie
Ca să-mi devină vieții clar atu?

Răspuns de-mi dai ar fi, posibil, bine,
N-ar trebui să-ncerc să îl găsesc,
Și m-aș lăsa mai mult cuprins în tine,
Spre definirea rostului lumesc.

Fiind, așa, cuprins de stăruință,
N-aș mai avea motiv de timp pierdut,
Și-ncredințat de crez și de vimoință,
În nici o luptă nu m-aș da bătut.

Nici ție multe, seara nu ți-aș zice,
Chiar de ar fi mai mult să te aștept,
Poate ți-aș fi ideilor complice
Ca să ne-avem o noapte drumul drept.

De n-ai fi tu, cine-ar putea să vină,
Să fie, zi ori noapte, ce-mi ești tu,
Tu, lacrima de soare din lumină,
Ce-mi este clipei, prin îndemn, atu?

Dacă îmi spui, n-ar fi nici o problemă,
Mi-ar fi și mai ușor să înțeleg
De ce îți sunt soluție-n dilemă,
Și mă dorești, cu totul, ca întreg?

Prin fapte, prin idei, prin amănunte,
Ți-aș arăta că tot n-ai învățat
Că-n clipa bucuriilor mărunte
Atunci sunt eu, de viață nemascat.

Un corolar de sensuri duplicate,
Timp aș avea, putând să îl trăiești,
Să mă arăt, nicicum pe jumătate,
Prin tot realul firii omenești.

De n-ai fi tu, cine-ar mai fi de față
Acestei vremi de-ntoarcere-n destin
Cu primu-i semn, la ceas de dimineață,
Când îngerii, la tine-n pântec vin?...

Oprire de timp

Ca un pendul sta soarele-n amiază
Când timpului tu-i porunceai opriri
Să uite că la treceri se tentează
Furându-ți astfel marile porniri.

Timp nu aveam să îl privim cum cade,
Eram, întru dorințe, mult grăbiți,
Ca nu cumva altceva să ne prade
Dându-ne-n loc idei de-mbătrâniți.

Mi-erai aproape, te simțeam fierbinte,
Arzând simțeam ca drum să îmi deschid,
Lăsând tăcute multele-mi cuvinte
Și vremea tatonării s-o ucid.

Sânii avându-i ochilor icoană
Mâna-mi pe coapse o simțeai cerând,
În tot ce ni-i condiția umană,
Calea deschisă, cum ți-era în gând.

Opreliști n-aveam cum să se găsească,
Bluza-ți era un accesoriu-n plus
Și n-ai voit ca ea să ne oprească
În a ne fi un prag lumesc, impus.

Nu te vedeam, dar te simțeam, cum, goală,
Tot mai fierbinte, drum îmi deschideai,
Ca-n clipa evidentă de răscoală,
Să fiu ajuns la poarta dinspre rai.

Nici efemerul, nici eternitatea
Nu se doreau măsură de trăiri
Când regăseam, în tine, libertatea
De-a fi pecetea dornicei zvâcniri.

Fără astâmpăr, încă doritoare
Ne-aveam tendința ce-n firescu-i joc
Punea în plan o faptă următoare
Din altă zi cu timpul stând în loc.

Ne-am fi pierdut...

Ne-am fi pierdut la primul colț de stradă
Și-am fi rămas o viață supărați
De n-am fi fost cu dor încătușați,
Și-nchiși, de viață, într-o acoladă.

Cu mersu-nsângerat de îndoială,
Tu o bastardă, eu un al bastard,
Am traversat al simțului hazard,
Negând obsesii fără de-ndoială.

Și-am tot pretins perfecțiunea sferei,
Ferindu-ne de-al clipei arivism,
Când teamători de al nopților seism,
Mulți regăseau ideea croazierei.

Ne-ar fi-ngropat tristețea-n amnezie
Și-am fi ajuns de drumuri îngropați,
Ori rătăciți, de umbre alintați,
Surprinși de-o circumspecta frenezie.

Cu palmele aprinse de sfială,
Umăr la umăr, pașii în tandem
Știind ce suntem și, concret, ce vrem,
N-au mai ținut de-a vremii socoteală.

Perfectul simplu, în fireasca-i formă,
A pus concretitudini în peceți
Și chiar trecând prin ploaia de săgeți,
Ne-a definit ca și reper de normă.

Ne-am fi pierdut pe țărm pustiu de mare,
La primul val al primei mari furtuni
Fugind de sensul clarei viziuni,
Ce ne-a unit prin marea-i întâmplare.

Și-aș fi uitat ideea în cuvinte,
Se poate chiar nu aș fi vrut să-ți spun
Că tot ce-a fost un adevăr comun
Ne va aduce doar de noi aminte.

Sub întrebări cu fald de conjunctură
Consensul clipei nu s-a dat bătut,
Din propria cenușe-a renăscut,
Punându-și chiar și mască de-aventură.

Ne-am fi pierdut în fiecare noapte,
Și-am fi ajuns, prin patimi, în declin,
Datori încă o viață, prin destin,
Și încă multe spre-mpliniri prin fapte.

Vestire de noapte plină

În curând se va-ntâmpla o zi
Ce va-ncepe simplu, anonimă,
Nelăsând să știi că-i ziua primă
Vremii ce-o avem a ne iubi.

Nu vei ști nicicum de drumul meu,
Cum se va alege din răscruce,
Când mă duce ori mă readuce
În conveniențe de clișeu.

Stelele fiind cu mult prea sus,
N-or putea să-ți dea idei ca veste,
Și-ai să fii surprinsă-ntr-o poveste
Cum, la fel, în lume, multe nu-s.

În consens, un fel de compromis,
Ne va pune grabnic față-n față,
Definind întâia șansă-n viață
Prin trăirea unei nopți de vis.

Și va-ncepe noaptea cu-amândoi,
Căutând a clipei înălțare,
Prin deplinul pas de-mpreunare,
Spre-nceputul vremurilor noi.

Dincolo de tot ce vei rosti,
Vor ieși-n lumină amănunte
Ce vor fi pe tâmplele-mi cărunte
Semn că toate, cum dorești, vor fi.

Va fi noapte, noaptea ta de vis,
Când în tine, zămislind lumină,
Îngerii se vor grăbi să vină,
Să mă știu intrat în paradis.

Oglindă în amănunt

Așa cum vrei, poți să te vezi în mine,
Să te-nțelegi în minim amănunt,
Văzandu-mă, să te cunoști mai bine,
Și să m-accepți, în tot ce sunt, cum sunt.

Puțini sunt cei ce pot atinge cerul,
Tot mai puțini ce pot și rezista,
Când viscolul aduce-n valuri gerul,
Ce-n întuneric poate persista.

Nu-ți fie frică, nici măcar o clipă,
Nu-ți căuta motiv să te oprești,
Și nu mai face de idei risipă,
În simplitate mai frumoasă ești.

Puține-s toate câte mai contează
Când adevăru-i piedestal știut
Iar sufletul, prin tot ce ești, vibrează,
Lăsându-se cu totul cunoscut.

Privește-mă și vezi-te în mine,
Oglindă-ți sunt și nu pot înșela,
Cunoaște-mă și-ai să te știi mai bine,
Așa cum sunt, sunt oglindirea ta.

Ispititorii de comori

La malul mării vin mereu vapoare
Parcă aduse de-al furtunii val,
Și-aduc străini din marea depărtare
Cu-n fel de-a fi, concret provincial.

De când e lumea, mulți, spre cucerire,
Chiar de n-aveau nimic de cucerit,
S-au avântat, cu gândul de mărire,
Și de blazon în falduri țintuit.

Tot răscoleau, rătăcitori prin toate,
Buimaci de foame și avizi de nou,
Fară-a pricepe că-n eternitate
Nu-i nimeni sclav și nimeni nu-i erou..

Crezând mereu în șoapte de ispite
Plecau în largul mării din priviri
Găsindu-și, prin cuvinte potrivite,
Motive înspre alte ispitiri.

În fuga lor spre munți de bogăție,
Se trec, fără de vreme-mbătrânind,
Tot stăruind în marea agonie
De-a o avea altfel decât muncind.

Pe fruntea lor, brăzdată-n profunzime,
Și-n cute adâncite pe obraz,
Stă-nsemnul lipsei lor de istețime
Pus ca antet de-al mărilor talaz..

Și încă vin, din depărtări, vapoare
Gata oricând de-a încărca comori,
Furate de călcarea în picioare
A celor mari nevolnici trăitori.