Persistența în continuu

Persist mereu în nebunia mea
De-a te iubi și dincolo de moarte,
Fără a cere vieții altceva,
Fără a-mi vrea alt drum, în altă parte.

Unii îmi spun că vremea de-a iubi
Are și ea o limită firească
Și nu am cum de ea a mă feri,
În viața ce-i, în orice fel, lumească.

N-am temeri însă, multe-am auzit,
Și ochii multe mi-au putut să vadă,
Pe seama lor mă simt îmbătrânit,
Deși n-am timpul, ca real, dovadă.

Când unii spun că timpu-i un topor
Ce taie chiar și urmele de rană,
Mă-ntreb de ce atâția oameni mor,
Negând, din greu, condiția umană.

Iar întrebarea e fără cusur,
Răspunsul încă e-n alternative
Împrumutând idei ce-i dau contur,
Când efemer, când fără perspective.

Dar, totuși, eu, în felul meu absurd,
Oricât vorbește neamul tău, prin spate,
Mă vreau, orgolios, la fel de surd
Ca cel ce-n fapt mult prea puține poate.

Și poate-ți par confuz, contradictoriu,
Extravagant în formă absolută,
Cel ce declar și duc în derizoriu
Conceptul de contrariu în dispută.

Dar tot persist, în nebunia mea,
Să te iubesc, să cred continuu-n tine,
Fără să cer la viață altceva
Decât să-ți fie, omenește, bine.