Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.